Mirel Valentin Axinte : Domnul profesor V. a fost iubirea vieții ei, a fost un far și o salvare fiindcă ajutat-o să scape de domnul comandant și a fost și cântecul ei de lebădă în materie de bărbați

0
45

Domnul profesor V. a fost iubirea vieții ei, deși relația a durat doar doi ani și ceva, și ăia cu pauze, din decembrie 1988 până la jumătatea lui 91 sau ceva de genul. Cert e că a fost cum visa ea încă din liceu sau facultate, un slasher romcom.

Domnul V. a fost un far și o salvare fiindcă ajutat-o să scape de domnul comandant și a fost și cântecul ei de lebădă în materie de bărbați. După 10 ani de ”ești proastă, ești urâtă, nu ești bună de nimic, nu te vezi fă cum arăți, fă, pe tine nici câinii nu te tuf, unde ieși fă cu fața asta, unde te duci fă cu botul ăla roșu” domnul V. a fost ca și cum însuși Jesus ar fi coborât pe pământ. Sau Charles Bronson. Serios, chiar sunt convins că i-a salvat viața. Ei sau poate domnului comandant sau poate chiar mie.

După 10 ani lucrurile ajunseseră într-un punct periculos. Ea era psihic o ruină, ajunsese la limită, nu mai era capabilă de negocieri, strategii, rețineri, nu mai era capabilă să gestioneze tensiunea, domnul comandant era din ce în ce mai absurd și violent, iar scandalurile ajunseseră să se lase cu spitalizări. La un moment dat au spart un geam care i-a căzut ei pe mână, chiar pe încheietură, acolo, în zona sinucigașilor, și i-a făcut o tăietură adâncă și lungă de vreo 10 centimetri. Noroc că pe lung. Asta după ce eu m-am băgat între ei și el a dat în mine cu o pompă de bicicletă. Iar ea a sărit să-l omoare – el mai dăduse în mine doar o singură dată, cu vreo 9 ani înainte, fiindcă îi ziceam ”domnule comandant” și nu tată – de ce ai da într-un copil de 4 ani, nu pot să-mi explic. Atunci l-a amenințat că dacă se mai atinge o dată de mine, îl omoară. Și a crezut-o, dovadă că după aia nu s-a mai atins de mine, până la faza cu pompa de bicicletă. Ea nu fusese niciodată genul care stă la bătaie. O dată i-a aruncat cu tigaia de ulei încins în spate, altădată i-a spart capul cu un borcan de castraveți sau ceva, un borcan d-ăla cu fund gros cu care spargi și un zid, altădată s-au alergat cu cuțitele. Așa că era de așteptat ca până la urmă unul dintre ei să-l omoare pe celălalt. Noroc însă cu domnul profesor V.

Domnul profesor V. a fost și singurul tată pe care l-am avut. Pe proful de filozofie nu l-am cunoscut, iar cu domnul comandant nu m-am putut conecta deloc, în absolut niciun fel – mă rog, el nu se putea de fapt conecta cu nicio ființă, umană sau nu. În fața domnului comandant marinarii ăia tatuați before it was cool și cu ani de pușcărie la activ se comportau ca niște toddleri terorizați – am văzut pe viu – nimeni nu știa niciodată ce să facă și cum să reacționeze cu el și rezultatul era că toți cei din jurul lui, familie, colegi, subordonați, erau într-un limbo terifiat, ca mema cu Travolta pierdut, dar un Travolta terorizat de groază.

Domnul profesor V. era citit, avea o bibliotecă imensă – ca mai toți bețivii, era pasionat de poezie, mai specific, poezie de bețivi – și la băute îi lua pe toți la rând, de la Villon încoace. Domnul profesor V. avea tot felul de povești și glume – deși, în timp, începea să se repete și nu mai era chiar așa fun. Și, mai ales, domnul V. era o enciclopedie de fotbal adevărat. Era rapidist (de unde și eu), era fan George Best și puteai discuta cu el despre orice, de la Baratki la Balaci, de la Ozon la Dobrin, de la Dan Coe la Profesorul Constantin, de la Fănuș Neagu la Cupen și la Cosașu și Chirilă.

Activitatea lui preferată era băutul zi-lumină și noapte-întuneric, și aici nu era diferit deloc de proful de filozofie și domnul comandant. Numai că, între cei trei, domnul comandant era diferit. La el băutul nu avea o componentă socială și nu era asociat cu vreo plăcere. Bea exclusiv acasă, în cantități industriale, în bucătărie, bălmăjind cu ură aceleași incoerențe și gelozii.

Domnul V., la fel ca proful de filozofie, bea cu alai, cu nuntași, în turneu, în circuit. Lua la rând toate cârciumile, terasele, bordurile, compartimentele, bea în gară, bea pe stradă, bea în autogară, bea în tren, bea la vecini, bea în autocar, bea cu necunoscuți, pe unde apuca și bea expansiv, urcat pe mese, recitând din Villon sau Rimbaud, bea și cânta, bea și spunea bancuri sau scanda de Dan Coe.

Ea și cu domnul V. se înțelegeau perfect, veneau din aceeași lume, din care maică-mea lipsise 10 ani. Aveau aceleași referințe, aceleași glume, același fel de prieteni, citiseră aceleași cărți, văzuseră aceleași filme. În doar câteva săptămâni se înțelegeau deja din priviri, aveau deja un folclor comun, cu inside jokes, era suficient să zică unul o jumătate de cuvânt și râdeau 20 de minute la referințele numai de ei știute. Însă liantul cel mai puternic era băutura. Mai specific, rose-ul de Băneasa. Relația lor a fost ca o plimbare romantică cu barca și două cuțite pe un lac de rose de Băneasa.

Domnul profesor V. avea vie mare la țară (unde stătea) și făcea câteva sute de litri de vin pe toamnă. Pe care le bea. În afară de cea bea în deplasare.
În fapt, mai toți din Băneasa aveau vii, iar toamna era sezonul vinului și crimelor în comună. Nimeni, bărbați, femei, copii, nu era cu adevărat treaz. Nu aveai nevoie decât de un subiect de discuție și un par. Inclusiv în ’89, când am stat noi în Băneasa, dar primăvara, nu toamna, un frate al domnului V., Nae, a fost ucis de ginere cu parul.

Pe domnul profesor V. l-a cunoscut în toamna lui ’88, când domnul comandant era în voiaj pe Dunăre până în Germania. Nu s-a ferit. N-a fost o relație cu un amant. Îl aducea acasă, vecinii vedeau, știau, erau, probabil, scandalizați, fiindcă era o chestie nemaivăzută, atâta timp cât ea era măritată și avea și doi copii. Mai aveau femeile amanți, dar nu, așa, pe față, și niciuna cu un bărbat recunoscut ca violent. Teoretic, planul era următorul: maică-mea urma să ne ia pe noi doi și să plece cu domnul V. înainte să vină domnul comandant. Eu n-aveam nicio treabă, chiar voiam să plecăm cât mai repede, dar frate-meu, care avea pe atunci 8 ani, nu era deloc încântat să plece cu un necunoscut, pe care nu-l plăcea, și să nu-l mai vadă pe taică-su.

Așa că, în ultimul moment, s-au schimbat planurile. Ea a zis că mai așteaptă, să vină din voiaj domnul comandant, să-și vadă copilul, să nu fugă așa, să-i spună în față că-l părăsește.
Și în seara în care a venit domnul comandant, am trăit următoarea scenă: noi trei ne-am dus la gară, să-l așteptăm (lăsase vaporul la Turnu Măgurele, în nuștiuce reparații, și venise cu trenul, că nu mai avea răbdare să ajungă acasă). Și am plecat apoi toți patru din gară, pe un drum printre bălării, cum era pe vremea aia în spatele gării Giurgiu. Și pe drum venea domnul profesor V., care urma să plece cu trenul acasă, la Băneasa. Păcat că n-aveam iPhone pe vremea aia, că făceam un viral dramatic de postat pe Every Frame of Painting. Noi patru cu bagajele, dintr-o direcție, o familie fericită, zâmbind și răzând de complezență (domnul comandant era, evident, beat lemn), din direcția opusă, domnul profesor V., cu mâinile în buzunar, cu mersul lui mărunt și repezit (era mic de înălțime și stocky – avea ceva de George Best, Tommy Lee Jones sau Dean Stockwell) pletele în vânt și privirea de Luis Fernando părăsit, plină de furie, tristețe și reproș, cum ar zice un scriitor.

La câteva zile sau poate mai mult de o săptămână maică-mea, după ce s-a sfătuit cu o prietenă și cu mine, i-a lăsat un bilet domnului comandant s-a hotărât să plece la Băneasa, acasă la domnul profesor V. La câteva zile am plecat și eu – după ce domnul comandant m-a tot ținut în interogatorii și a încercat să mă facă să scriu și semnez tot felul de declarații (aveam 13 ani, oricum nu valorau nimic). Domnul comandant nu știa nimic, că vecinilor le era teamă să-i spună și oricum era beat tot timpul (pe navă nu putea bea chiar așa, non stop, așa că compensa acasă).

Pentru mine, cel puțin la început, a fost heaven. Nu aveam rude la țară – bine, mamaie stătea la marginea orașului, la casă, avea găini și vie în spate, dar nu era totuși țară. Și îmi plăcea enorm să fac naveta cu trenul (nu era mult, vreo 22-25 km, plus vreo 3 km de mers pe jos de la gară). Am fost la arăcit via, la furat cartofi din CAP, la făcut țuică, 1989 a fost un an plin.
Viața cu domnul profesor V. a fost o continuă petrecere. Maică-mea a revenit brusc în facultate sau în tinerețea de la Târgu Neamț, după 10 ani de exil într-un horror monoton, într-o viață ca o pivniță întunecată, din care n-a ieșit deloc și în care a fost nevoită să alături de un șarpe rece și otrăvitor. O țineau toată ziua în petreceri și băute și povești și mii de bancuri și jucat cărți pe porunci în curte la țară, cu prietenii din aceeași lume, profesori, medici, oameni cu care ea nu se putea vedea înainte decât scurt și pe ascuns (fă, te duci să te tufu cu curvele tale și profesorașii tăi). Era distractiv inclusiv pentru noi, copiii.

Când nu făceau petreceri, furau vin pe furiș de tanti Dobrina (mama lui) – găsiseră o soluție cu niște furtune cu care trăgeau vinul din beci sau furau rațe de la o cumnată de-a lui. El nu putea face 10 metri din punctul A în punctul B fără să strângă un alai de necunoscuți cu care să bea. Odată din una alta au ajuns cu niște ofițeri (inclusiv din Securitate) să bea la CCA, deși inițial nici nu erau în București. Altădată au ajuns la Berlin (restaurantul), tot așa, din una în alta, din Giurgiu sau Băneasa în București.

Nu doar că domnul profesor V. i-a salvat viața, dar i-a oferit și o a doua tinerețe, cu cele mai frumoase luni din viață. A fost fericită cu adevărat, cum n-a mai fost de la finalul anilor 60 și începutul anilor 70.

Numai că domnul profesor V. avea un bug ascuns. La începuturile relației ea auzise zvonul că domnul profesor V. era cam violent, că d-aia divorțase fosta soție de el, cu care avea și copil, și pe care, se zicea, ar fi legat-o de pom în curte și ar fi tăiat-o cu lama în zonele intime. Dar știți cum e ”lumea vorbește că e invidioasă și rea, dar eu, tralala, n-o iau în seamă, tralala, te iubesc”. Dealtfel, și domnul comandant mai fusese căsătorit înainte la el, în Urziceni, și circula zvonul că pe prima soție o bătea cu prosopul ud și că-și înfășura mâna în părul ei (avea părul lung) și o târa toată curtea. Dar știți cum e ”n-a știut aia să-l gestioneze, nici copil nu i-a făcut, îl pun eu la punct.”

Domnul V. era superfun, decent și liniștit și beat aproape toată ziua. Numai că, de la un anumit număr de pahare sau sticle încolo i se schimba brusc privirea. Ca vârcolacii la lună plină. Și începea scandalul. Tot gelozii inventate și absurde, reproșuri despre iubiți din tinerețe (ea i-a povestit toată viața, și de Rilă, și de bulgarul din facultate, Ilia, parcă, și de africanul din facultate, și de proful de filozofie, și de Petrovici pilotul). Deși părea imposibil de imaginat, dar în astfel de momente reușea să fie mai violent decât domnul comandant. Reușise să se bată cu miliția în tren, să încerce să dea foc casei unei cumnate, să ia toate hainele ei, să le strângă și să le dea foc în curte, s-o caute cu cuțitul prin tot satul și chiar până în satul apropiat, la Pietrele. Avea 34 de ani, era stocky, în puterea vârstei, nici eu nu-i puteam face față, la 13 ani. M-am opintit de câteva ori cu el, dar nicio șansă. Avea și forță de nebun. Dacă între ea și comandant mă mai băgam (dealtfel, după ce s-au împăcat în 1992, comandantul a mai fost violent doar o dată, până l-am pus jos – și de atunci s-a calmat, dar eu deja aveam 17 ani), cu domnul V. era mai complicat.

Eu m-am dus apoi la mamaie, la Giurgiu, unde am prins și revoluția, ea a rămas la Băneasa încă câteva luni. Deja scandalurile dintre ei deveniseră din ce în ce mai dese, și aveau amândoi crize de gelozie. Oricum, dacă bei zilnic și nu faci o pauză de câteva zile, o săptămână, două, nu-ți iese din sistem și ești tot timpul așa, plutind.

Deja în 1990 ne mutasem într-un apartament din centrul orașului, unde el venea destul de rar, eu eram mai pasionat de Zeppelin, Doors, alegeri, PNL, mineri și nu prea mai eram atent la aventurile lor. Cert e că în perioada asta el și-a făcut o gagică, Raimonda, și maică-mea a ajuns la garsoniera în care el o aducea pe aia și i-a vandalizat-o, cred că a scris pe pereți și ceva cu curva regimentului. Nu rețin însă cum a ajuns în garsonieră. Poate i-a dat el cheile, nu știu.

Din 1991 au rupt orice relații și cam asta a fost. Deja din februarie ’90 maică-mea era în PNL și o apucase pasiunea politicii și businessului. Avea un magazin cu avocatul Muti, tot liberal, un rom care ajuta toți romii să-și câștige cocoșeii. Muti era un avocat mai special. Era beat tot timpul, foarte calm, liniștit și timid, și făcea afaceri numai în pierdere. Nu numai că nu câștiga bani de la clienți, dar le mai și dădea el bani sau îi împrumuta fără să mai vadă banii înapoi.
În timpul ăsta maică-mea făcea tot felul de afaceri. Lua țigări din Turcia și le vindea la Budapesta și whisky de la Budapesta și-l vindea în Turcia. Sau invers. Oricum, ceva de genul.

La un moment dat a organizat o excursie cu o firmă de autocare în Germania pentru copii, împreună cu o cunoscută, o prietenă care avea iubit un mafiot sârb. Cred că Licser o chema. Și au luat banii de la copii, destul de mulți, presupun că nu era ieftină o excursie în Germania. Printre părinții copiilor erau și interlopii Milan și Maradona. Și doamna Licser a fugit cu toți banii. Iar maică-mea a rămas să țină piept părinților și lui Milan și Maradona, care amenințau că o omoară pe Licser (nu și pe maică-mea – nu știu cum e acum, dar la începutul anilor 90 doamna profesoară încă te intimida, chit că erau șeful la interlopi, mai ales că-i trecuseră prin mână generații de liceeni și seraliști și, oricum, era înfiptă și rea de gură). Pe Licser a prins-o poliția, au arestat-o, iar banii s-au recuperat cu greu și nu știu dacă toți.

Cert e că anii ’90 au fost anii de politică și business. La modul naiv. Când ăia care știau cu ce se mănâncă businessul, din sistemul economic comunist sau din Securitate, făceau cu adevărat afaceri, niște profesori, avocați sau medici se jucau de-a politica și businessul, de-a ”suntem liberali, a venit vremea noastră, eu eram liberală în spirit din anii 70”). Toate afacerile ei s-a învârtit în jurul a tot felul de escroci, ea însăși fiind complet iresponsabilă financiar.
Cât despre PNL, n-au lăsat-o să candideze la consiliul local în 1992 fiindcă e divorțată și face partidul de râs.

PS. Domnul profesor V. era atât de Don Juan, încât și-a tufut până și învățătoarea de la școala primară. E drept, nu când era la școala primară, ar fi fost și culmea. Mai târziu, când el avea aproape 20 și ea în jur de 30+.

Fusese răsfățatul familiei. Maică-sa, Dobrina, după ce a făcut 3 sau 4 copii, a divorțat, chestie nemaiîntâlnită la țară, la finalul anilor 40, începutul anilor 50. N-a renunțat la divorț nici după ce bărba-su, Gogu al Caliței (posibil să fi fost născut din flori, de unde al Caliței), a alergat-o cu pușca prin curte. S-au recăsătorit apoi, iar Dobrina a născut iar, al 47 de ani, pe domnul profesor V. Care a devenit un fel de răsfățat la familiei, al învățătoarei și, se pare, al mai multor femei din comună, apoi doamne profesoare din sistemul educațional giurgiuvean.

Lasă un răspuns