Dintotdeauna, românii si-au cântat necazurile sau bucuriile în balade, cântece de jale şi de voie bună. Fiecare regiune a țării își avea repertoriul specific, iar muzica lăutărească însemna, până la urmă, cea mai autentică exprimare a sufletului românesc. Deși inițial se asculta doar în mahalale, acest gen de muzică a devenit parte din viața elitelor, în Bucureștii de altădată.
Bogdan-Mihai Simion, muzician: „Muzica lăutărească e o muzică orăşenească, urbană, ce se prefigurează la Bucureşti în perioada interbelică, pe vremea când Bucureştiul nu era nici rural, dar nu era nici urban.
Apare mai decis şi îşi atinge vârful estetic, din punctul meu de vedere, după al Doilea Război Mondial, undeva la jumătatea anilor 50. Şi muzica lăutărească e tot o muzică tradiţională. E poate ultima muzică de tradiţie orală ce apare în România şi mi s-a părut cu atât mai interesantă, pentru că fiind o muzică foarte nouă, din punctul meu de vedere a fost o muzică ce mereu a fost nedreptăţită. Şi de folclorişti şi de etnomuzicologi şi de statul român şi de mediile intelectuale şi de mediile politice şi în general a fost mai greu promovabilă decât celelalte muzici.”
