La începutul anilor 2000, Tamango se autointitula o „vedetă înrăită”. Era vocal în formația Shukar Collective, un proiect care îmbină muzica tradițională romani cu muzica electronică. Vocea lui hârâită de țigări răsuna la concerte în piețe, în cluburi, ba chiar și-ntr-o pușcărie. Din 2004, se aude zilnic în jingleurile Guerrilla, niște pilule concentrate de pop-cultură românească. („Binele învinge, știe toată lumea. Toate femeile din lume știe că binili învinge.”) Avea concerte în străinătate (Belgia, Anglia, Spania, Serbia), apărea în ziare și pe siteuri internaționale. Era privit ca un reprezentant al romilor, invitat de facultăți să vorbească despre oficializarea limbii romani în Uniunea Europeană.

Era un bărbat bine, cu mustață neagră și lungă, mereu îngrijit și parfumat; purta cămăși înflorate, costume lucioase și pene de păun la pălărie. Avea succes la femei – la festivalul Peninsula, din Târgu Mureș, o fană l-a rugat să-i dea autograph pe sâni. Era respectat în Valea Plopilor, județul Giurgiu, satul în care locuiește de peste 30 de ani. Jurnaliștii îl vizitau și-i luau interviuri în căruța pe care a jurat să n-o dea niciodată. Vecinii îl vedeau la televizor, îl ascultau la radio și se minunau. Cumnatul lui, Olintar, spune că a fost „împăratu’ lumii”. Sandu de la Mereni, un frate de cruce de-al lui Tamango, spune că a fost „mafia mafioților”. Un dansator și-un cântăreț așa de priceput „se naște ca Enescu, o dată la 100 de ani”.

Aurica simțea că plutește când îi venea bărbatul de la concerte, la 12 noaptea, cu mici calzi, prăjituri și „burgi d-ăia pentru copii”. Şi când avea de unde, Tamango nu putea să nu împartă. Aduna iarna o mulțime de copii fără casă și-i culca la ei, la căldură, și se ducea cu căruța plină de haine, plăpumi și mâncare prin alte sate, unde erau alții mai săraci.

Printre lăutari era și Napoleon, un ursar din Gratia, județul Teleorman, care cânta călare pe un butoi în care spunea că au dormit pe rând cei patru copii ai lui: Armando, Răzbunător, Indoneza și Bilclinton. În primăvara lui 2003, Ţănicui l-a întrebat dacă mai cunoaște și alți romi talentați prin zonă. Napoleon s-a gândit imediat la unchiul Tamango, din Valea Plopilor, vestit pentru cum cânta din linguri. Cei doi s-au dus la el chiar în seara aceea. Tamango a intereptat niște cântece de pușcărie și l-a cucerit pe Ţănicui cu versuri ca „Mamă, doctorii sunt măcelari”.

Apoi l-au cooptat în grup și pe Clasic, un ursar mai tânăr din Gratia, formând astfel trioul Shukar. Ţănicui a ales numele pentru că în romani înseamnă „frumos, mișto” și i s-a părut interesant că în limba arabă înseamnă „dulce”, aducând cu englezescul „sugar”. Timp de aproape doi ani, Shukar au cântat prin cluburile bucureștene „cu pretenții alternative”, spune Ţănicui, dar managerierea lor nu era o afacere bănoasă. Pentru trei artiști care cântau practic „la nimic”, nu putea să ceară mai mult de 10-12 milioane de lei vechi.

/www.dor.ro/tamango-dor7/