În „”Ilustraţiunea Română”” din 1930, Ion Tic scria despre Calea Victoriei cu lumea ei feminină: „Ici şi colo, câte o «tipesă» – o pasăre de zi sulemenită cu cele mai moderne farduri – se amesteca printre cei grăbiţi să ajungă mai curând la slujbă. (…) Vremea trece şi peste puţin timp încep să apară siluetele autentice ale Căii Victoriei… Elegante, etalându-şi «ţoaletele de dimineaţă» sau căţeii de viţă rară şi scumpă, purtaţi de lănţişoare cu monograme de metal; domnişoare cu feţele ostenite de zbuciumul sau insomnia dancing-urilor de tot felul, venind să-şi ia plimbarea de dimineaţă; cucoane parfumate şi năbădăios preocupate de adânci probleme de modă, venind să răscolească de dimineaţă prăvăliile negustorilor; fetişcane sau şcolăriţe care, sub pretextul unei cumpărături sau al unui «simplu tur», îşi prăpădesc o dimineaţă întreagă între Capşa şi Palat (…)”.

 Şi Tic continuă cu nonşalanţă, picurând cuvinte meşteşugite pe ciorapii fetelor „în floare” de pe Calea Victoriei: „Pe la 11 decorul se completează cu acele nostime cucoane sau artiste care şi-au pierdut noaptea într-o aventură de dragoste, la un joc de cărţi, la o petrecere oarecare sau în frământarea unei insomnii caracteristică celor ce «mor de urât». (…) Seara forfoteala din timpul zilei devine cu mult mai interesantă pentru că… poveştile, femeile şi străzile sunt mai frumoase… noaptea”. Din tot acest decor „feminizant” nu putea lipsi florăreasa cu cele dintâi flori de primăvară.

Într-un număr al Ilustraţiunii Române din 1932 este pre­zentată foarte, foarte pe scurt „Florăreasa Jafita Gheorghe, care poartă destul de sprintenă cei 70 de ani, sau cum zice ea: «50 de ani şi de două ori câte zece». Ea are şi trei fete, toate măritate, cari urmează tradiţia familiei, vânzând şi ele flori”.

Meseria de florăreasă a îmbătrânit odată cu lumea, e veche de secole şi încă aduce pâinea pe masa celor care o practică. În România altor vre­muri, florăresele erau femei sărace cu bătătura plină de copii. Florile le ajutau să su­pravieţuiască. Azi, s-au moder­nizat, nu mai umblă de colo- colo, desculţe, tuşind, târând coşul doldora de crizanteme, crini sau lalele, în căutarea unui vad mai bun. Bunicile, stră- stră-bunicile lor, tot cu meseria asta şi-au crescut copiii. Au făcut războaie, au rezistat epi­demiilor, au simţit ploile-n piept şi frigul în oase. Florile au rămas aceleaşi şi atunci şi acum. Doar preţul diferă.

„Când mă gândesc la florăresele din trecut, văd ţigăncuşe simpatice şi insis­tente, cu fuste lungi şi colorate, ca buchetele din flori pe care le vindeau învelite în celofan sau hârtie creponată. În prezent, pe lângă florăreasa «din colţ», care a evoluat ajungând până la celofanul colorat şi funda-pam- pon de rafie, a mai apărut şi variantaflorist, care este un hibrid între florar şi artist”, pre­cizează Gabriela Floare, o „florăreasă” modernă, pentru care florile sunt o parte din inima ei.

mai mult la :  /revistaflacara.ro/florarese-de-ieri-si-de-azi/