Barbu Bellu, donatorul terenului pentru cimitir, mai avea trei fraţi. Cel mai mare, Ştefan, era un personaj central în viaţa mondenă a Capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bărbat galant şi veşnic amorezat, conul Fănică Bellu, alias Bibicul (nume de alint cu care era dezmierdat de balerinele trupei Fanelly) îşi refăcea energia consumată în Parlament, ducându-se să admire picioarele dansatoarelor de la grădina „Union” şi aplaudând-o frenetic pe o oarecare domnişoară Margot, considerată cea mai „seduisante orizontale” a trupei.
Probabil că de la tatăl său, conul Fănică Bellu, a moștenit Alexandru Bellu admirația pentru inefabilul feminin, pe care l-a imortalizat într-o manieră frivolă, în cadre idilice, cadre după care s-a tipărit o serie binecunoscută de cărți poștale în perioada interbelică.
Ce este poate mai puțin cunoscut e faptul ca baronul Bellu, venind oarecum dintr-o epocă de pionierat a fotografiei românesti, nu a fost nici primul, dar nici ultimul care a pătruns în această zonă de expresie prin senzualitate – un subiect tabu după canoanele epocii de atunci.
Dar cu siguranță că vom mai aduce în discuție acest subiect și pe viitor.
surse text:
Descoperă mai multe la Bahtalo 💃 mapamondⓜmedia
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
